Oina este un joc sportiv declarat sport național. Acest joc sportiv specific românesc se joacă între două echipe, una la prindere și una la bătaie. Echipele trebuie să acumuleze cât mai multe puncte prin proiectarea mingii cu bastonul cât mai departe. De asemenea, interceptarea mingii de oină, precum și lovirea adversarilor cu mingea aduc puncte echipei.
Cuprinsul articolului
Ce este oina și de unde o avem?
Încă de sute de ani oina sau hoina, cum mai este numită, se juca pe teritoriul țării noastre. În funcție de zonele istorice ale României, oina purta diferite denumiri. Astfel că, în Oltenia, Muntenia și Moldova se numea „hoina” sau „oina”. Însă, în Bucovina purta numele de „coroana”, în Maramureș se numea „ojerul” și în Transilvania îi spuneau „lopta lungă”. De asemenea în Dobrogea oina purata numele de „de-a lunga”.
În ceea ce privește vechimea practicării sale, oina a fost jucată mai înainte de secolul al XIV-lea. De pildă, oina este datată documentar în anul 1364. Mai mult decât atât, o atestare documentară reiese din mențiunile geografului italian Giovanni L. d’Anania într-una din lucrările sale care descriu regiunea Valahia. E important de știut faptul că Valahia era o regiune medievală ce se întindea între Carpații Meridionali și Dunăre, cunoscută de noi ca Țara Românească. Prin urmare, oina este un joc de creație populară românească.
În aceeași ordine de idei, oina este menționată și în lucrările unor români transilvăneni. Medicul S. Matyus și preotul N. Stoica scriau despre jocul de oină la jumătatea secolului al XVIII-lea.
Cel ce aduce cea mai importantă contribție oinei ca joc sportiv este nimeni altul decât Spiru Haret. Pentru a evidenția acest fapt, în 1898, Haret impune practicarea obligatorie a oinei în școli. Așadar, oina este practicată de toți elevii școlilor de învățământ, indiferent de nivelul școlii.
De îndată ce oina a devenit un sport sistematizat, apare și primul concurs de oină. Primul „Concurs general de oină”, pentru că așa s-a numit, avea loc în anul 1899 la București. Pentru acest concurs au partcipat 18 echipe școlare. După concurs, echipa Liceului N. Bălcescu din Brăila iese câștigătoare.
Un alt aspect important în istoria jocului de oină este primul regulament al jocului. Așadar, în 1912 este publicat în MO al României primul regulament al jocului de oină. Mai mult decât atât, în luna decembrie a aceluiași an este înfințată FSSR (Federația Societăților Sportive din România), iar oina este una dintre disciplinele vizate de aceasta. FSSR era alcătuită din 13 comisii de specialitate. Una dintre aceste comisii era Comisia de Oină, primul organism al viitoarei FRO (Federația Română de Oină).
Mult mai târziu, în 1932, ia naștere FRO (Federația Română de Oină). FRO este organismul național care conduce și coordonează activitatea competițională în jocul de oină.
Ce este oina și cum se joacă?
Prin practicarea jocului de oină se dezvoltă foarte mult principalele calități motrice precum viteza, forța și mai ales îndemânarea.
Un meci de oină se poate desfășura atât masculin cât și feminin. Acesta se joacă între două echipe, una „la bătaie” și alta „la prindere”.
În funcție de poziția pe care o ocupă în joc, adică „la bătaie” sau „la prindere”, jucătorii sunt denumiți astfel:
1. jucătorii de la prindere
- fruntaș – cel plasat la mijlocul liniei de bătaie;
- fundaș – cel plasat la mijlocul liniei de fund a terenului;
- mărginași – cei plasați câte 3 de o parte și de alta a terenului, în cercurile marcate în acest scop;
- mijlocași – 3 jucători plasați în mijlocul terenului.
2. jucători de la bătaie
- 1 jucător care servește mingea pentru echipierul ce lovește mingea cu bastonul aflat la bătaie;
- ceilalți jucători stau în spatele liniei de așteptare, în ordinea intrarii la lovirea mingii.
Jocul de oină începe cu lovirea mingii cu bastonul de către un jucător de la echipa de „la bătaie”. Fiecare jucător al echipei de la bătaie lovește mingea. Componenții echipei de la bătaie sunt obligați ca după ce lovesc mingea să parcurgă cele două culoare. Culoarele sunt unul de ducere și unul de întoarcere (vedeți imaginea următoare). Pe timpul parcurgerii culoarelor, jucătorii urmăresc să nu fie loviți cu mingea de oină de către jucătorii echipei de la prindere.
Jucătorii echipei de la prindere își vor organiza tactica în așa fel, încât să lovească cu mingea cât mai mulți jucători adverși. Cu cât mai mulți jucători loviți cu atât mai multe puncte.
Jocul de oină are două reprize. După ce toți jucătorii echipei de la bătaie au lovit mingea cu bastonul și au parcurs traseul se încheie o repriză. Așadar, un meci de oină nu este condiționat de timp. Prin urmare, un meci ia sfârșit după ce ambele echipe au fost atât la bătaie cât și la prindere.
Echipamentul și terenul de oină
Echipamentul de oină este alcătuit din pantofi sport, șosete, șort și tricou.
Ca pare din echipamentul de joc face parte și bastonul de oină. Acesta este o bâtă din lemn de fag sau frasin, cu o formă tranconică. Lungimea bastonului de oină este cuprinsă între 90-100 cm. Diametrul la capătul de prindere este de 3 cm, iar la capătul de lovire este de 5 cm.
Mingea de oină are formă sferică cu un diametru de 8 cm și o circumferință de 24 cm. Greutatea mingii de oină este de 140 g, aceasta fiind confecționată din piele naturală și umplută cu păr de cal sau de porc.
Terenul de oină are formă dreptunghiulară cu lungimea de 70 m și lățimea de 32 m. Acesta trebuie să fie complet plan și acoperit cu iarbă.
Procedee tehnico-tactice în jocul de oină
Alergarea pe culoare
Jucătorul care a lovit mingea cu bastonul poate fugi spre linia de fund a terenului de oină. Acesta va alerga mai întâi pe culoarul din stânga terenului (culoarul de ducere). După ce a trecut linia de fund se va întoarce prin culoarul din dreapta (culoarul de întoarcere).
În deplasarea pe culoare, jucătorul trebuie să fie foarte atent și va trebui să folosească toate procedeele de apărare (prinderi, eschive etc.) pentru a evita să fie lovit. Atunci când este lovit, are dreptul să iasă din terenul de oină spre linia de fund, iar echipa adversă primește 2 puncte. Acesta participă însă din nou la joc pe culoarul de întoarcere, în vederea ajungerii la locul de plecare. Dacă este lovit și pe culoarul de întoarcere acesta este penalizat cu încă 2 puncte. Așadar, un jucător poate fi lovit de două ori într-un meci.
Aruncarea mingii pentru lovirea adversarului
Această aruncare se execută așezând piciorul stâng înainte, brațul care aruncă se duce înapoi concomitent cu extensia trunchiului. În urma celor spuse, se eliberează mingea cu o mișcare energică a brațului spre înainte, pe deasupra umărului. Aruncarea propriuzisă a mingii poate fi însoțită de o mișcare înșelătoare pentru derutarea adversarului (executarea prealabilă a unei piruete).
Apărarea în jocul de oină
Apărarea conține acțiuni tehnice și tactice ale echipei aflate la bătaie. Aceasta cuprinde anumite procedee tenhice, precum:
- servirea mingii în vederea servirii cu bastonul se execută ținând mingea în palmă și aruncând-o la înălțimea cerută de cel care lovește;
- dacă este ratată prima lovitură, se mai acordă o încercare;
- dacă după lovire mingea trece de linia de fund, jucătorul de la bătaie obține 2 puncte.
O specificație foarte importantă este faptul că mingea de oină poate fi lovită cu ambele mâini pe baston sau cu una singură.
În momentul lovirii, este foarte importantă poziția picioarelor jucătorului care lovește. Piciorul stâng trebuie să fie mai avansat, iar cel drept puțin fandat în spate.
Apucarea bastonului se face de partea mai subțire a acestuia. Partea groasă a bastonului de oină fiind orientată spre sol. Momentul de lovire este când mingea de oină se află în cădere, după ce a fost ridicată de jucătorul care servește mingea. Loviturile cele mai puternice sunt obținute atunci cînd bastonul este mânuit cu ambele mâini. În această situație traiectoria mingii de oină este mai înaltă și formează o boltă. La loviturile în care bastonul se ține cu o singură mână, traiectoria mingii este mai razantă și mai greu de prins.
Prinderea mingii se execută de regulă cu ambele mâini. După ce mingea a fost prinsă, jucătorul pune mingea jos și aleargă sau așteaptă următoarea fază. În această poziție jucătorul nu are voie să arunce mingea de pe locul unde a prins-o. Respingerea mingii este un alt procedeu de apărare. Prin acest procedeu sportivul, ținând palmele apropiate, încearcă să le interpună între minge și corpul său. Astfel jucătorul este ferit de lovituri.
Odată ce palmele jucătorului au atins mingea, acestea o distribuie către lateral sau în jos, cât mai departe de corp. Acest procedeu poate fi realizat și cu o singură mână. Însă, respingerea mingii de oină cu o singură mână se execută de jucătorii cu multă experiență.
Tactica în jocul de oină
Tactica echipei aflate „la bătaie”
Această tactică constă în gruparea jucătorilor pe două, trei sau patru grupe cu aplicarea a numeroase combinații. Aceste combinații au drept scop ușurarea trecerii tuturor echipierilor de la bătaie prin cele două culoare. Indiferent de modul în care se alcătuiesc grupele, trebuie folosite din plin calitățile unor jucători care bat bine mingea sau apără bine. Acețti jucători pot fi trimiși în apărarea unor jucători mai slabi.
Sistemele tactice de apărare în oină cuprin mai multe procedee:
- trecerea succesivă a jucătorilor prin culoare;
- apărarea prin marcare, ăn care apărătorii se apropie de adversari, încercând să le zădărnicească organizarea atacului prin interceptarea paselor.
Când jocul se desfășoară pe un singur culoar, se vor marca jucătorii mărginași. Când jocul se desfășoară pe ambele culoare, se marchează jucătorii mijlocași. Apărarea combinată constă în folosirea în același timp a celor două sisteme (trecerea succesivă și marcarea).
Se pot folosi și ambele sisteme deodată. Unul pe culoarul de ducere, iar celălalt pe culoarul de întoarcere.
Tactica echipei aflate „la prindere”
Echipa aflată „la prindere” poate folosi sistemul prin mijlocașul central atunci când există un jucător dotat cu calități superioare celorlalți. În acest caz, toate acțiunile și pasele vor fi orientate către acesta. Acest jucător va fi întotdeauna pe postul de mijlocaș central.
Atacul prin schimb de pase se bazează pe pase executate rapid, în fiecare careu. Acest atac silește jucătorii echipei adverse să-și schimbe mereu locul.
Demarcarea se realizează prin trecerea jucătorului atacant în fața apărătorului sau prin aducerea unui coechipier în sprijinul atacantului marcat. Acesta nu are voie să lovească adversarul, dar poate primi și pasa mingea de oină, făcând astfel legătura între jucătorii nemarcați.
